Lello Franco

Ai miei figli

‘n da la pece
re na vecchia chese

ca sepe re nòuce e re castagne,
tra re vveglie
re suonne e de renunce,

tra lu scricchìuleie
re mubbìlie stanche

e sop’ a nu balecòune
pe’ respèré la vallete,

“agge penzete a vvouie”.
‘nda lu selenzie re le vvecchie moure,
c’arrecuogliene tanta storie anteiche
e accuntene mille e mille segriete,
‘ndo se sente lu tremuleie re tanta vouce
ca so’ sulamente murmureie
cum ‘a lu cante re nu turrente,
“m’àgge sunnete a vvouie”.
E m’àgge sunnete
poure lu suone re le ccampène
miezze all’arie c’addòure re grene.
E ‘nsuonne, Bbuéine me viene.
Quanne, po’, me m’àgge resvegliete
ra l’uocchie na lacreme iè sceise
e lu respéire se iè fatte pesante:
àgge capeite ca l’anne so’ passete
e ca pe’ mme s’avveceine la feine. 
E alloure... alloure àgge tremete.
Ma so’ sempe cuntente, 
pecchè v’àgge pensete,
pecchè v’àgge sunnete,
pecchè v’àgge criéte.